Tratamentele endodontice acoperă succesiunea de tratamentele mecanice, medicamentoase și la final de obturarea definitivă a tuturor canalelor de la nivelul rădăcinilor dinților.

Tratamentul endodontic de canal (popular cunoscută ca scosul nervului) se face dacă:

• caria a ajuns în evoluție până la camera pulpară (a atins nervul);
• la curățarea zonei afectate de carie se deschide camera pulpară;
• pe radiografie se observă o reacție inflamatorie la nivelul osului din jurul vârfului rădăcinii;

În majoritatea cazurilor dinții în timp își modifică culoarea datorită infiltrării superficiale a porilor de la suprafața smalțului cu diferite substanțe din alimente care colorează,  precum: cafeaua, nicotina (din țigările clasice sau cele electronice), vinul roșu, ceaiul (mai ales cel negru sau verde), ciocolata... toate dau o tentă gălbuie sau chiar maronie.

Gelurile de albire folosite în tratamentele de albire oxidează și îndepărtează aceste colorații organice și redau strălucirea și albul natural al dinților. Structura dentară rămâne neafectata sau poate doar puțin afectata dar reversibil, deoarece gelurile de albire profesionale (autorizate pentru folosire în stomatologie) interacționează doar cu substanțele organice infiltrate în smalț și nu au capacitatea de a afecta substanțele anorganice (smalțul) dacă sunt folosite corect mai ales ca timp de expunere la ele și frecvență a folosirii.

Operațiile de chirurgie orală pentru extracția molarului de minte, parțial erupt sau inclus complet în os sunt intervenții care se realizează des în ultima perioadă, cauza fiind erupția defectuoasă la generațiile mai tinere și poziționările anormale. Molarii de minte sunt mai ușor de extras, în general, atunci când pacientul este mai tânăr (18-20 de ani), deoarece rădăcinile lor nu sunt complet formate, osul este mai moale și exista mai puține riscuri pentru structurile vecine.

De ce trebuie extrași molarii de minte?

• nu influențează cu nimic eficiența masticației (mestecatul) în viitor;

Fațetele ceramice sunt învelișuri subțiri realizate pe suport de ceramică presată, care se aplică doar pe fața exterioară vizibilă a dinților și pe muchiile incizale, în special la dinții frontali superiori și inferiori, refăcându-le fizionomia mult visată (sunt echivalența unghiilor false acrilice...). Zona recomandată este zona canin-canin, cu posibilitatea de extindere și pe zona premolarilor.

Fiecare fațetă este unică ca formă, culoare și corectează estetic dinții deteriorați, fie că este vorba carii, fracturi, diastemă (strungăreață), ciobituri, colorații persistente sau permanente, muchii abrazate (tocite) și în unele limite se pot corecta chiar și probleme de poziție a dinților.

Operațiile de chirurgie parodontală în câmp închis sau deschis (cu lambou), acoperă toate intervențiile care au loc la nivelul gingiilor afectate de inflamații cronice pentru a limita viteza de evoluție sau ideal pentru a stopa evoluția afecțiunilor din boala parodontală cronică (parodontoză), în diferite stadii de evoluție

Chiuretajul gingival și sub-gingival (în câmp închis) prin care se realizează curățarea/eliminarea completă a țesuturilor care au fost afectate ireversibil, pentru a încerca stoparea avansării bolii din stadiul respectiv. În general prin aceasta procedură se realizează îndepărtarea profundă a depozitelor de tartru dar și a țesuturilor moi afectate care întrețin inflamația, suplimentar se pot folosi diferite substanțe cu rol debridant (eliminare a țesuturilor moi afectate), cum este Pesisolv.

Extracția dentară urmărește îndepărtare completă a unui dinte distrus care produce procese patologice locale sau loco-regionale care nu mai pot fi rezolvate prin alte tratamente stomatologice conservative (tratamente endodontice, coroane dentare). O extracție dentară poate fi simplă (de dorit) sau chirurgicală, atunci când este nevoie de intervenții la nivelul gingiei sau osului.

Extracția dentară este indicată atunci când:

• caria a afectat dintele în adâncime, mult sub gingie sau a atins furcația dentară (zona de sub separarea rădăcinilor);
• dintele are un grad de mobilitate ridicată, cu afectarea osului de susținere;